Faptul că toate partidele parlamentare susţin poziţia avută de România la summitul recent de la Bruxelles nu arată nicidecum maturitate politică sau dorinţă de consens.

Este de fapt o confirmare a faptului că semnarea noului tratat european a fost un "no brainer", o necesitate imperioasă şi care nu admitea altă soluţie. Cu excepţia insularilor britanici care n-au fost niciodată "continentul", cum numesc ei Europa, şi a Ungariei căzută în doaga naţionalistă (semnatară şi ea în cele din urmă), celelalte ţări nu au avut nevoie de nici un fel de deliberare: au făcut ce trebuia făcut. S-a evitat astfel, cel puţin pe moment, un dezastru inimaginabil: dizolvarea Uniunii Europene şi dispariţia Euro.

Nici Crin Antonescu, în postură de preşedinte, nici Ponta, nici Iliescu chiar (deşi aici am unele dubii) n-ar fi procedat altfel. Pentru că una e eterna ciorovăială internă şi alta sunt presiunile enorme ale politicii internaţionale, care împing de la sine statele într-o direcţie sau alta. Mai ales un stat mic şi marginal cum e România nu are practic de ales în contexte politice de acest fel. Decizia crucială am luat-o în momentul căderii dictaturii. Din acel moment, în care ne-am reîntors către valorile civilizaţiei şi ale democraţiei, mişcările ulterioare s-au făcut aproape automat, chiar sub guvernări cripto-comuniste. Nu am avut de ales în privinţa integrării în UE şi NATO, căci alternativa ar fi însemnat o reîntoarcere către răsărit. Devenind parte din structurile europene, nu doar că e firească, dar este practic inevitabilă împărtăşirea sorţii acestora, la bine şi la rău.

Toate acestea nu înseamnă acceptarea servilă a tuturor deciziilor de la Bruxelles şi renunţarea la suveranitatea proprie. Europa unită, am mai spus-o, nu este Statele Unite, nici n-o să ajungă vreodată atât de integrată. Nu e nici măcar o federaţie, ci mai curând un proc