Vaclav Havel si Lech Walesa sunt doi oameni cat se poate de diferiti. Unul a fost un intelectual fin, un dramaturg rasat care a combatut si infrant comunismul prin teoretizare, prin disecare filosofica si prin rezistenta nonviolenta.

Celalalt este un fost muncitor, un electrician, care a luptat cu comunismul si l-a infrant din fruntea celui mai cunoscut si mai puternic sindicat din istoria Europei.

Ceea ce au comun este crezul pentru care au luptat, in numele caruia au indurat privatiuni si chiar forme de tortura, iar la un moment dat erau gata sa-si dea si viata. Acest crez exprimat public, fara frica, fara indoieli si artificii, strigat in fata unei puteri opresive, i-a facut simboluri unanim recunoscute ale anticomunismului in tarile lor si in Europa.

Iar in 1990, functia suprema in Cehoslovacia si cea din Polonia au fost preluate de aceste simboluri anticomuniste.

Romania nu a avut aceasta sansa. In 1989 si apoi in urma alegerilor din 1990, puterea a fost confiscata de un comunist, cu fata umana numai prin comparatie cu Nicolae Ceausescu, sub a carui aripa s-au instalat la butoane securistii si esalonul doi al nomenclaturii comuniste, asa-zisii internationalisti, care, satui de restrangerile impuse de regimul ceausist, voiau sa ajunga la putere ca sa se bucure de averile lor, tinute la secret, si sa le sporeasca.

Cehoslovacia si Polonia s-au despartit cu adevarat de comunism in 1989, in vreme ce noi am intrat intr-o alta faza a lui, mai perversa, dar la fel de nociva.

Ion Iliescu si puterea neocomunista si neosecurista instalata de el au fost ca niste bolovani legati de picioarele Romaniei tocmai cand tara aceasta blestemata ar fi avut o sansa reala si unica sa se ridice spectaculos, purtata de un urias val de simpatie internationala.

E drept ca el n-a durat foarte mult. L-au ingro