Cultura naţională – cultura politică a diviziunii naturale a umanităţii – poate fi depăşită prin Federaţia europeană, prin instaurarea culturii politice a unităţii umanităţii.
Între naşterea federalismului – odată cu fondarea Statelor Unite ale Americii, primul exemplu de stat federal din istorie – şi realitatea de fapt a sistemului politic european există un raport crucial. Observaţia e decisivă pentru studierea federalismului, deoarece respectivul raport a rămas constant şi atât de strâns, încât legitimează ipoteza lui Mario Albertini, conform căreia firul conducător al dezvoltării doctrinei federaliste ar rezida în însăşi alternanţa evenimentelor istoriei europene1. Considerând acest raport, el identifică trei faze în evoluţia federalismului, corespunzătoare fiecare unui ciclu al acestei istorii: prima, de la Revoluţia Franceză la primul conflict mondial, caracterizată de apelul la idealităţile federalismului pentru a da expresie valorilor de civilizaţie negate sau comprimate de naţionalism; a doua, interbelică, în care recurgerea la criteriile federaliste e necesară pentru înţelegerea crizei Europei; a treia, în fine, încă în curs, în care se utilizează tehnicile federalismului pentru a o rezolva.
În cea de-a treia şi ultima sa fază, federalismul, graţie raportului său nu doar parţial cu procesul istoric în curs, a dobândit acel nivel de autonomie conceptuală care i-a permis atât să recunoască natura federalistă a unei părţi importante a gândirii europene începând de la Kant, cât şi să recupereze, odată cu ideea unităţii europene, posibilitatea proiectării viitorului.
În întreg secolul al XIX-lea şi până la cel de-al doilea război mondial n-au existat în Europa decât federalişti izolaţi. Ignorând comportamentele federaliste din aria statelor federale, s-a putut prezuma că ei nu erau decât un grupuscul dispersat de himerici, a căror gândire