Cel mai bun tenisman român al momentului rememorează din interior un an în care a repetat finala de la Wimbledon şi a jucat pentru prima dată la Turneul Campionilor.

Tînărul în jeans, sacou bleumarin şi cămaşă albă, cu un fular negru aruncat lejer peste umăr, ar putea fi următorul Agent 007. Asta dacă l-ar interesa cîtuşi de puţin. Dar nu, nu e cazul. Horia Tecău are alte lucruri de făcut pe lumea asta decît s-o salveze pe o fîşie de celuloid. Sau pe ce s-or mai face filmele astăzi. El joacă tenis, de un an şi jumătate în tandem cu suedezul Robert Lindstedt, împărţind amîndoi din orezul tare şi mierea parfumată a oricărui parteneriat. În ultima vreme, mai multă miere decît orez.

Despre asta vorbim. Despre anul 2011 văzut prin ochii şi mintea unui tip care a ajuns pînă pe locul 9 în ierarhia mondială, a disputat al doilea sezon la rînd finala de la Wimbledon şi şi-a rotunjit visul de a juca la Turneul Campionilor. Despre înalta societate a tenisului, care e acum şi lumea lui. Despre cum se schimbă un statut şi ce consecinţe are asta.

"Încă mă obişnuiesc"

Şi Horia s-a schimbat, dar într-un singur sens. A devenit mai sigur pe sine. Chiar şi aşa, chipul lui e, cînd şi cînd, un tablou de uimiri, interogaţii şi nedumeriri. "Încă mă obişnuiesc cu ceea ce mi se întîmplă. Mă gîndesc că acum trei ani, la începutul lui 2009, încă jucam în challenger-uri. Apoi am avut cîteva rezultate cu Andrei, am urcat. Am avut mare noroc cu el, m-a ajutat faptul că am jucat împreună. A fost un salt important. Şi acum, doi ani la rînd finală la Wimbledon!". Peisajul se modifică rapid, parcă eşti lipit de geamul unui tren Maglev.

E altceva şi în jur. Pentru corifeii probei, Tecău a încetat să mai fie "tipul din România". "Relaţia se schimbă, simţi respectul în vestiar şi e un bun cîştigat prin ceea ce ai făcut", explică el. "Toţi sînt sus pentru jocul lor, datorit