Cu texte ce par fără de sfârşit, colindele se cântă ca să nu se uite. Adevărată procesiune a satului românesc, colindatul înseamnă a umbla din casă în casă într-o rotire ceremonială ce cuprinde întreaga comunitate. În timp ce cântecele de stea au teme religioase, lait-motivul fiind naşterea Mântuitorului, colindele vorbesc despre facerea lumii şi vânători alegorice, despre fete de crai şi boieri mari, despre disputa dintre vin, grâu şi mir, dintre tei şi brad, despre dragoste şi moarte, despre sfârşitul lumii.
De multe ori colinda ce se aude de Crăciun în satele noastre este o poezie a dragostei, cu puternice elemente ancestrale legate de ceremonialul căsătoriei, precum "pomii de tulpini întulpinaţi/ de vârfuri apropiaţi”, inelul, cununa, mărul, fântâna.
"Merge Lina (numele fetei colindate) prin gradină/ Florile dalbe, flori de măr/ În grădină la fântâna/ (...) Găsi apa tulburată,/ De trei crai înconjurată,/ /Toţi trei mâna i-o cerură,/ Şi pe doi îi refuzară/ Cătr-al treilea-aşa zicea:/ Ţie-ţi dau mânuţa mea!/ Amândoi mâna o dară/ Şi apoi se cununară."
Formula repetitivă cu caracter incantatoriu de invocare magică a primăverii "florile dalbe de măr" ne întoarce cu mii de ani în urmă. Pe atunci, florilor de măr li se atribuiau însuşiri miraculoase, fiind identificate cu tinereţea veşnică iar fructul avea o conotaţie erotică şi era considerat simbolul fertilităţii. Fântâna, prin apele ei schimbătoare, permite pătrunderea în universul necunoscut al subconştientului, face legătura cu lumea nevăzută, simbolizează perpetua întinerire şi este unul dintre locurile consacrate în care fetele fac vrăji de aflare a ursitului în nopţile de Probejenie, Ovidenie şi de Sântandrei. În colindele de fată, la fântână apare întotdeauna feciorul (ceata de feciori) care prinde fata şi îi ia cununa (mărul din sân/ inelul/ salba). Ea se apără, plânge,
