Răsfoirea rapidă a emisiunilor oferite de canalele noastre de televiziune în noaptea de revelion a reuşit să mă indispună. În rezumat, era vorba de monotonie, vulgaritate, lipsă de imaginaţie şi de haz, neprofesionalism, stereotipie verbală şi gestuală, efect ieftin, prost-gust. Nu zic: au fost şi mici excepţii, datorate cîtorva actori înzestraţi, a mai fost şi chermeza barocă a lui Dinescu (cu oarecari abuzuri de fanfară), au mai fost, pe postul naţional mai ales, cîţiva lăutari autentici. Dar în general spectacolul era cu atît mai deprimant, cu cît se străduia să fie mai distractiv.

„Baletul“ era, de regulă, de trei feluri, în funcţie de stilistica legănării şoldurilor: zvîcnitură spasmodică pentru zona „modernă“, unduire cleioasă pentru manele, şi bătută neaoşă, dreapta-stînga, pentru zona folclorică. Protagonistele acopereau, esteticeşte, un amplu registru, de la lucrătoarea clubului de noapte la gospodina tradiţională. Comentatorii constatau pretutindeni „chefuri pe cinste“, „distracţie la maxim“, „atmosferă super“. Filozofia nu lipsea: de la tema românului excepţional, deştept, frumos, vesel, dar neiubit de soartă, pînă la amploarea metafizică a aforismului despre scurtimea vieţii, despre irepetabilitatea ei („o viaţă are omul“) şi, în consecinţă, despre necesitatea băuturii vîrtoase, a drăgălăşeniei sprinţar-erotice şi a sîrbei asudate. Din cînd în cînd, în diferite pieţe publice din ţară, reporteri euforici înregistrau extazele, uşor etilizate, ale unor mase fericite să stea înghesuite, umăr la umăr, cu copii în cîrcă, sub controlul unor cîntăreţi autoritari („Hai, toată lumea, cîntaţi cu mine!“, „N-aud! Mai tare!“). Poporul, şcolit mai întîi, de Crăciun, prin discursul ubicuu şi edificat al misticului Puric (care povestea, între altele, cum l-a învăţat mama lui demnitatea, interzicîndu-i să plătească biletul de tramvai, pentru a-i sabota, astfel,