„Oameni care (...)
mă iubesc pentru fleacuri
ca Război şi pace şi altele,
care lor li se par foarte importante“
Lev Tolstoi, Jurnal, 6 decembrie 1908
Într-un articol de anul trecut, spuneam că prezenţa supraabundentă a anecdoticii cotidiene în presa curentă abate atenţia cititorilor de la „lucrurile cu adevărat importante“. Ei bine, unul dintre aceşti cititori mi-a scris pentru a mă întreba care anume sînt lucrurile cu pricina. Întrebarea e legitimă şi m-a făcut să mă simt stingherit. Asta meriţi cînd foloseşti, în genul scurt, cuvinte mari. Îmi place sau nu, trebuie să mă explic.
Tema e riscantă. Mai întîi pentru că trebuie să o rezolv clar şi concis, gazetăreşte, rămînînd, aşadar, în limitele genului scurt. Apoi pentru că invocarea „lucrurilor importante“ stimulează gesticulaţia solemnă şi impostaţia iniţiatică. În sfîrşit pentru că, în acest domeniu, răspunsurile sînt, inevitabil, gata-făcute, previzibile şi, ca atare, nefolositoare. Poţi întocmi oricînd o listă validă de probleme nobile, care să definească fără rest ceea ce este „important“: problema sensului, a morţii, a iubirii, a suferinţei, a desăvîrşirii de sine, a creativităţii. Acestea sînt, într-adevăr, probleme importante şi e un fapt că vîrtejul zilnic le marginalizează, le adumbreşte, schimbînd unghiurile şi răsturnînd proporţiile. Necazul e că toate aceste probleme întrunesc un soi de consens vid: toţi admit, la răstimpuri, că ele sînt importante, dar nimeni nu le ia în serios, decît în rare momente de criză drastică, sub clarul de lună al primei îndrăgostiri sau la capătul unei beţii ruseşti. În Orientul mediu şi extrem, accentele se schimbă. Conturul metafizic al tematicii „europene“ face loc fie transcendentului radical, care anulează tot, fie clipei revelatoare, aptă să lumineze fulgurant, în chiar nemijlocirea imanenţei sale, sensul ultim. Cu multe de
