Nu se vedea decât pe hârtiuţe. Hârtiuţe speciale, cum sunt cele din reclama la şamponul care-ţi curăţă scalpul.

Făt Frumos venise de peste mări şi ţări, toţi presupuneau, însă nimeni nu mai ştia exact de unde. Al cui era, ce obârşie avea, pentru cine mai făcuse vreodată fapte de vitejie şi, mai ales, cine-l învăţase meseria de Făt Frumos. Nimeni nu ştia, în afară de puricele care, potcovit cu şapte ocale, zboară până sus, dă raportul şi coboară-n ţucara pe pământ.

Toată lumea îl iubea pe Făt Frumos. Nu se poate să nu-l iubeşti pe Făt Frumos. Eşti un diliu şi-un nasol dacă n-o faci. Trebuie să ai mult tupeu şi-un loc spaţios pentru scuipaţi între ochi dacă îndrăzneşti să nu-l iubeşti pe Făt Frumos. Mai ales atunci când el îţi cere să fie iubit.

Întreaga împărăţie îl idolatriza, iar el crescuse într-un an câţi alţii în şapte. În imagine. Căci făcuse, în ultima vreme, fapte de vitejie nemaiauzite de vreo vieţuitoare de pe faţa pământului. Şi, pentru că erau news-uri, Făt Frumos avea grijă să le facă, de fiecare dată, văzute şi auzite. Dragostea pentru el sporea din zi în zi. Din om în om. Căzuţi în veneraţie, creştinii nu se mai întrebau „bă, da’ care-i şpilul?”. Adică, pentru ce? Păi, cum, vindecarea orbilor de către Iisus a avut vreun şpil? Vedeţi? Întrebarea era redundantă, aşa că ea n-a fost pusă niciodată.

Nici oficial, nici off the record. Toată lumea a mers pe încredere cu Făt Frumos. Numai şoimul de vânătoare al împăratului, al cărui ochi vede tot, când are dezlegare, şi-al cărui timpan aude fojgăitul şobolanului din hambarul plin, a mirosit că-i ceva nasol cu Făt Frumos ş-a clonţănit. Pentru că nici împăratul nu era prost să se arunce din prima la gâtul lui Făt Frumos, ştiindu-l protejat de mantia supranaturală de simpatie populară, cei doi au avut, mai întâi, o discuţie privată şi principială. Nesatisfăcătoare, pentru ambii.

Împăr