Mă declar vinovat. Am fost printre cei cîţiva fondatori ai Grupului de Dialog Social, dar, după înfiinţare, l-am frecventat sporadic, iar de cîţiva ani buni – aproape deloc. Nu am, deci, acoperirea necesară pentru a mă dezlănţui critic: am statutul incert al celui care nu e nici în afară, nici înăuntru şi, prin urmare, nu poate judeca, în detaliu, activitatea „colegilor“ săi şi evoluţia în timp a comunităţii lor. Cred că mă pot pronunţa, totuşi, asupra eficienţei Grupului. Obiecţii am avut încă de timpuriu şi le-am formulat, fără prea mare ecou, ori de cîte ori am avut ocazia. Admit, totuşi, că, mai ales în anii ’90, Grupul a jucat un rol public notabil. A fost, pentru mulţi, un reper pentru diferitele guverne – un interlocutor antipatic, dar inconturnabil, pentru opoziţie – un spaţiu de dezbatere necesar. Revista 22 va rămîne, în istoria presei româneşti post-decembriste, drept o publicaţie consistentă, slujită de condeie şi minţi viguroase.

Inevitabil, Grupul a avut şi derapaje de tot soiul, s-a putut înşela într-un moment sau altul şi a riscat, uneori, să devină – aceasta a fost întotdeauna principala mea obiecţie – un fel de „club select“, în care membrii se întîlneau regulat pentru a-şi savura consensul. Gîndit ca grup de reflecţie şi cercetare, s-a angajat, adesea, politic, cu oarecari excese de entuziasm… De la o vreme însă, relieful şi prestigiul Grupului, aura lui de fanion al „societăţii civile“ s-au diminuat simţitor. Din punctul meu de vedere, el nu mai are un statut limpede şi o structură fermă, nu mai are o conştiinţă clară a ţelurilor şi procedurilor proprii şi, mai ales, are o componenţă confuză, amorfă, fără definiţie inteligibilă. Trăieşte din amintiri şi din onorabilitatea cîtorva nume, a preşedintelui lui, dl Radu Filipescu, de pildă. Pe scurt, dacă se ia în serios, Grupul are nevoie – ca toate instituţiile ţării – de o urgentă reformă.