Într-o ceainărie, doi jurnalişti şi trei ultraşi sorb din ceşcuţe de lut, stau pe băncuţe vintage şi discută despre revoluţie. E o atmosferă ireală, ca mai tot ce se petrece zilele astea. Ca să înţelegem ce se întâmplă, trebuie să dăm timpul cu câteva zile înapoi.
După protestele violente de duminică seara am povestit la prima mână cum cei care aruncă pietre nu sunt doar suporteri, ci tineri din diverse subculturi în care clocoteşte o ură mocnită, care a izbucnit când au văzut cum jandarmii invadează Centrul Istoric, bat tot ce mişcă şi fac manevre ciordite din "Gladiatorul".
Cu timpul, a devenit clar că nici ultraşii nu sunt nişte brute manipulate, ci au ieşit pe bune să protesteze. Chiar şi aşa, lumea a strâmbat din nas, iar televiziunile au continuat isteria. Ăştia vor doar să bată, n-au nimic în cap.
Şi apoi a apărut Manifestul
Manifestul Ultraşilor a picat ca un OZN pe pajiştea mediatică. E cea mai lucidă şi coerentă chestie pe care am citit-o de mult timp. În câteva cuvinte simple, strânge la un loc societatea şi o focalizează ca pe un laser spre nedreptăţile care au scos lumea în stradă. încheie astfel: "Orice pas mic prin care se fură drepturi e un pas mare către dictatură şi lanţuri!".
Atât de puternic a fost manifestul, încât nimeni nu a crezut că a fost scris de ultraşi. Sigur e vreun jurnalist, un agitator, ceva! Aşa că am căutat autorul, să mă conving că există, că e ultras, că e pe bune. L-am găsit. Sau, mai bine zis, i-am găsit, pentru că la text au contribuit mulţi oameni. Trei dintre cei mai implicaţi au acceptat să vină la un interviu. Locul ales de ei: Ceainăria Cotroceni.
E prima oară când vin aici fără vreo gagică intelectuală. În lumina abia pâlpâindă, ultraşii se fâstâcesc cu meniurile meşteşugite, până când ceainăreasa zice: "Nu vreţi să vă aduc o infuzie de plante? E bună pentr