Ambele se leagă în mod direct de cîte un element de tîmplărie – acel filtru dintre ceea ce este în afară şi ceea ce lăsăm înăuntru.

Totul a început cînd m-a cuprins subit o pasiune de anticar pentru ferestrele pe care un client insista să le înlocuiască şi urma să le arunce. Simţul răspunderii faţă de memoria oraşului în care m-am născut era secundar. Mi-a plăcut pur şi simplu modelul, desenul lor fin şi mica friză de lemn sculptat pentru realizarea căreia, cu mai bine de o sută de ani înainte, mi-am imaginat că cineva îşi dăduse silinţa. Domnul în cauză mi le-a dat şi eu le-am luat, poate şi din ruşine (după ce încercasem să-l conving că merită să le repare mai degrabă decît să le înlocuiască pripit). Cu destul de mult chin, şi mult mai multă pricepere, ferestrele au revăzut lumina după o reparaţie laborioasă al cărei merit îi revine în întregime domnului tîmplar şi echipei sale. Aceştia au reuşit să îndepărteze strat după strat de vopsea, să facă micile reparaţii sau înlocuiri, să scoată la lumină feroneria şi să realizeze transformările care să dea ferestrelor o nouă viaţă, la interior. La final, cele două ferestre au devenit tot atîtea biblioteci: fostele cercevele se deschid acum pentru a scoate o carte sau un diapozitiv.

Aidoma unei statui preţioase, deşi menit să sufere efectul direct al intemperiilor, un fragment public al oraşului (pentru că e vizibil oricărui trecător) a ajuns acum în singurul loc care-i poate prelungi existenţa, un interior privat. Nu cred ca aceasta să fi fost soarta majorităţii pieselor delicate ale caselor care au căzut în ultimii ani. Însă, dacă ar fi adevărat, atunci am putea revedea bucăţi din strada pe care am copilărit chiar în casele pe care le vizităm (nu doar în ochii sau conversaţia vechilor prieteni). Din această perspectivă, poate nu ar conta că oraşul ar fi întors pe dos (în engleză inside out), pentru că el a