Răsturnările de regim – cel puţin în România – scot la suprafaţă „băieţi deştepţi“, iuţi la minte, dar şi iuţi de mână, care, simţind mirosul banilor rămaşi fără stăpân, se grăbesc să şi-i însuşească. E ceea ce s-a întâmplat după Lovitura de stat de la 23 august 1944 cu Fondul Antonescu şi, după Lovitura de stat din decembrie 1989, cu conturile lui Ceauşescu.
25 decembrie 1989, dimineaţa. Târgovişte, Cazarma Unităţii Militare 01417. Procesul Ceauşescu. Acuzarea găseşte de cuviinţă să lanseze un nou atac: „Să spună inculpatul Ceauşescu Nicolae, contul din Elveţia”.Cei doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu, par perplecşi. Sau, poate, mai ştii?, chiar sunt perplecşi: „Elena Ceauşescu: — Ce cont?! (bate cu mâna în masă, sfidător, apoi fluturând palma în aer). Dovada! Dovada! Preşedintele: — Dovada! O să se aducă şi dovada! Nicolae Ceauşescu: — Nu există nici un cont al nimănui şi în ceea ce priveşte banii, arată cât de falşi, ce provocatori au făcut lovitura de stat...”. Acuzarea, întruchipată de Dan Voinea, nu se împiedică de astfel de fleacuri precum aducerea dovezilor. Merge mai departe. Merge mai departe, în negare categorică, şi Nicolae Ceauşescu: „Acuzarea: — Rugăm să întrebaţi inculpatul dacă nu a deschis vreun cont şi nu există pe numele domniei sale şi poate nu a existat, dar dacă totuşi, contul există pe numele domniei sale, e de acord să declare că îl lasă să vină în ţară pentru statul român în Banca Naţională? Nicolae Ceauşescu: — O vom discuta în Marea Adunare Naţională... Acuzarea: — Acum, să ne răspundeţi dacă este de acord ca aceşti bani să vină statului român. Acum, să ne răspundă. Nicolae Ceauşescu: — E o provocare ordinară!... Elena Ceauşescu: — Ce insinuări!” Aparent absurd, dialogul îşi trage seva din chiar Actul de acuzare. Cel de-al cincilea punct sună astfel: „Încercarea de a fugi în străinătate pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari d
