Una dintre cele mai luminoase personalităţi ale României secolului XX rămâne fără îndoială Nicolae Steinhardt, intelectual evreu condamnat la ani grei de detenţie de către autorităţile comuniste pentru presupusa vină de a fi făcut parte (culmea) dintr-un grup mistico-legionar, grupul Noica-Pillat, şi pentru că a refuzat să fie martor al acuzării. În închisoarea de la Jilava, el a primit botezul creştin, devenind după detenţie călugăr la Mânăstirea Rohia din Ţara Lăpuşului.

Amintirile din anii de temniţă reunite sub titlul ce poate părea paradoxal „Jurnalul fericirii" reprezintă una dintre cele mai importante scrieri din literatura română şi poate cea mai cutremurătoare mărturie despre sistemul represiv comunist.

Botezul

Şi, din întreaga carte, poate cel emoţionant fragment este cel al botezului primit de Nicolae Steinhardt:

„15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. (...) Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintel