(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare)
De o bună bucată de vreme nu am mai avut vorbitor cu el. Eram piaza rea, omul aducător de veşti proaste, devenisem inamicul nr. 1. Nu era nevoie s-o spună în cuvinte, era prea evident şi, de ce să nu recunosc, reciproc.
Nici nu aveam cum să gust din glumele seci ale celui care a ridicat perversitatea la rang de negociere politică, a vândut aproape bucăţică cu bucăţică o organizaţie pe care, aşa hulit cum este acum, Stelian Duţu o lăsase la cheie. Evident, întotdeauna este loc de mai bine, însă sub mandatul lui de preşedinte, senatorul „confiscatelor din vama Agigea" a pierdut totul, cu bună ştiinţă, calculat pas cu pas, în favoarea balaurului politic împotriva căruia chipurile el lupta. Planurile i-au fost decriptate la timp şi totuşi... rămân multe semne de întrebare, chiar şi acum după demisia sa din PDL. Dar ducă-se pe apa sâmbetei... fie la ei, la conservatori, care nici nu mă mir cum de nu realizează penibilul declaraţiilor făcute la cel mai înalt nivel. Altfel, ce preşedinte de partid cu scaun la cap s-ar lăuda cu racolarea unui individ cercetat pentru trafic de influenţă, cu un preşedinte de organizaţie traseist politic şi, nu în ultimul rând, ce Coaliţie responsabilă, gata să salveze România, ar ciocni o cupă de şampanie în cinstea redobândirii unei majorităţi politice în Senatul României?
Cel mai câştigat din această mascaradă ieftină care miroase a naftalină chinezească iese, din păcate pentru electoratul constănţean, tot el, bolnavul de putere, cel care îmi amintesc că a fost în stare să îngenuncheze în faţa unui primar, aproape că nu contează numele acestuia, pentru a primi autorizaţia să-şi ridice un adevărat palat în buza mării, o casă de un milion de euro făcută dintr-un salariu de director la
