Prin Tratatul de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992, Comisia Europeană şi funcţionarii săi obţinuseră competenţe inedite. Două decenii mai târziu, dominanţa economiei asupra politicii le-a spulberat visele iar criza a făcut din ei ţapi ispăşitori.
Articol preluat din Presseurop.eu/ro, revistă a presei europene, în zece limbi Decorul este demn de un roman poliţist. La poalele instituţiilor comunitare din Bruxelles, sensul giratoriu Schuman a devenit de un an o brambureală urbană deprimantă. Macarale, autobetoniere, schele au invadat epicentrul administrativ şi politic al Uniunii Europene (UE), căruia frecventele burniţe din Bruxelles îi dau un aer de zonă industrială.
Lucrările nu se vor încheia înainte de 2014, şi sunt deja anunţate întârzieri. Crud simbol. Aici este regatul "eurocraţilor", aici sunt încă veneraţi "părinţii fondatori": desigur Robert Schuman, Jean Monnet, Alcide de Gasperi şi alţii mai puţin cunoscuţi, precum Emile Noël, Secretar General al Comisiei din 1957 în 1987. Dar un alt nume revine şi mai des: cel al lui Jacques Delors, preşedinte al executivului comunitar între 1985 şi 1995. Fostul ministru francez, susţinut de duoul Kohl-Mitterrand, a condus eurocraţia din întuneric spre lumină, pe 7 februarie 1992, odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht privind uniunea monetară.
Delors întruchipa Uniunea...
Delors, sau amintirea unui lider care ţinea piept şefilor de stat, fermeca presa, întruchipa Uniunea. Douăzeci de ani mai târziu, Jacques Delors încă se mai exprimă. El se va întoarce la Bruxelles, pe 7 februarie, pentru a comemora Maastricht. Dar eurocraţia nu mai are pasiunea acelor ani. Nici vorbă. Etapele următoare, extinderea la 12 ţări suplimentare în 2004 şi 2007, "Nu"-urile franceze şi olandeze din 2005 faţă de proiectul de Constituţie defunct, adoptarea haoticului Tratat de la Lisabona apoi criza financiară
