Mi chiamo Scarponi. Michele Scarponi. Ştiu, am un nume de clovn. Sînt ciclist. Clovn, da. Mă îmbrac în combinezoane mulate şi colorate, am ochii holbaţi, faţă injectată (bine că sînteţi voi deştepţi!) şi îmi petrec viaţa pe o bicicletă. Azi dimineaţă, între micul dejun şi prînz, mi-au căzut în braţe un Tur al Italiei şi unul al Cataluniei. Uite aşa, fără să fac nimic. Ca şi cum aş fi moştenit un bunic bogat din America.
De fapt, am moştenit un coleg bogat din Spania. Poate nu chiar aşa de bogat acum. Se zice că a cheltuit trei milioane de euro pe avocaţi, mamma mia !, bugetul unei echipe bunicele. Degeaba. A fost declarat dopat. Cunosc cuvîntul. Şi eu sînt un dopat. Fost dopat. Dopat pocăit. Eu n-am avut banii lui Alberto. Am luat cu două mîini tot ce mi s-a oferit. 18 luni de exil în loc de doi ani ca să spun tot. N-am spus chiar tot, dar am spus destul. Şi am acceptat să-mi dobor ultima redută a intimităţii, mi-am dat ADN-ul. Pentru binele anchetei, m-am dezbrăcat la pielea goală.
Rîdeţi, da, rîdeţi de bietul clovn! Dar să ştiţi că rîsul la circ e cel mai trist. Cum ar fi dacă într-o zi v-aţi trezi că singura lume reală e a noastră, lumea acrobaţilor pe două roţi fără plasă deasupra prăpastiei, şi că tot ce e afară, afişele gigantice, pereţii de televizoare, piticii uriaşi în crampoane, procesiunile de noapte către templele luminii artificiale în care se aleargă la nesfîrşit după o minge de băgat în aţe sau de dat peste fileu sînt, toate, toate, o păcăleală? Ştiu, rîdeţi, bat cîmpii. Asta am învăţat. Să bat cîmpii. Pe sute şi sute de kilometri.
Am visat la Turul ţării mele. N-am visat la Turul Cataluniei. În Catalunia există un singur vis, fără trezire. Dar Il Giro… Şi-acum ce să fac cu el? Parcă îi aud: un dopat îi urmează unui alt dopat. În zadar mi-am ispăşit pedepsele şi mi-am dat obolul de mărturisiri. Fără rost au fost nopţile pierdute pen
