Potrivit legii, în situaţia în care un debitor nu şi-a plătit datoria până la scadenţă, creditorul său poate iniţia o procedură în faţa instanţei de judecată pentru recuperarea creanţei sale, în termenul de prescripţie de trei ani. De asemenea, creditorii pot utiliza si prevederile Legii nr. 85/2006, respectiv legea insolvenţei, acolo unde acestea sunt aplicabile. Insolvenţa este eşecul unei persoane juridice în afacerile întreprinse. Aceasta reprezintă starea, care de cele mai multe ori este iremediabilă, pe care întreprinzatorul ar fi trebuit, dar nu a putut să o evite.
Din momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 119/2007, ca parte a responsabilităţilor asumate de România în procesul de integrare în Uniunea Europeană, coexistă două proceduri urgente privind recuperarea creanţelor, respectiv procedura somaţiei de plată, stabilită prin Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 si procedura ordonanţei de plată, stabilită prin OUG 119/2007. Raportat la cazul concret, creditorii pot opta pentru oricare dintre cele două proceduri urgente, dar pot, de asemenea, utiliza si procedura generală prevazută de Codul de procedură civilă, care necesită însă mai mult timp pentru o implementare integrală.
În situatia în care creditorul deţine informaţii suficiente privind solvabilitatea debitorului său, iar creanţa sa este atestată prin înscrisuri, atunci cea mai bună opţiune pentru creditor este să utilizeze una dintre cele două proceduri urgente.
Dacă procedura somaţiei de plată este o procedură frecvent utilizată si foarte cunoscută, ordonanţa de plată este un mijloc de recuperare a creanţelor mai puţin cunoscut şi, implicit, mai puţin folosit.
Atât procedura somaţiei, cât si cea a ordonanţei de plată se referă la creanţe certe, lichide si exigibile. O creanţă este certă, atunci când existenţa sa este neîndoielnică. Creanţa este lichi
