Plecat în Germania la venirea lui Mourinho, Raul s-a reinventat înţelegînd că există viaţă şi după Real Madrid.

În vara lui 2010, Jose Mourinho era instalat la Real Madrid şi tot ce avea să se întimple de atunci încolo la Real se va intersecta cu felul de a fi al portughezului. Una din primele probleme cu care s-a confruntat a fost cît se poate de delicată. Purta un nume, un prenume, dar purta în spate şi un renume cît o legendă. Numele era Raul Gonzalez, iar legenda venea din tot cea ce făcuse acest om pentru clubul căruia îi dedicase aproape toată viaţa.

Erau două personalităţi prea puternice şi era clar că nu puteau coabita. Raul nu-şi găsea loc în filozofia lui Jose, iar el a fost primul care a înţeles asta. N-a vrut să fie un Materazzi la Inter, omul care să facă vestiar şi să mobilizeze tribuna, de pe banca de rezerve sau din cîteva minute pe gazon în partide obscure. A vrut să joace în continuare. A ştiut că poate. La 33 de ani. Dar a înţeles că nu poate la Real cu Mourinho.

Aşa că a plecat. A fost cea mai dificilă decizie din viaţa sa. Tot ce-i era atît de familiar a rămas în urmă. A ajuns în Germania, la Schalke, într-o echipă, un campionat, o ţară, un oraş şi un stil de viaţă extrem de diferite faţă de ce trăise pînă atunci. Şi a început să muncească.

Era singurul lucru pe care ştia să-l facă. Şi în scurt timp a devenit liderul lui Schalke. Putea să devină oricum, fără să se forţeze. Statutul de legendă i-ar fi permis. Dar nu era genul lui, nu ăsta era felul său de a înţelege sportul şi de a-şi face meseria. Şi-a cîştigat coechipierii pregătindu-se cot la cot cu ei, nu arătîndu-le CV-ul sau recordurile. Inclusiv Felix Magath, un antrenor atît de cunoscut pentru duritatea antrenamentelor sale, se arăta oarecum surprins: “Se antrenează mult, foarte mult, cîteodată chiar prea mult”. Cîştigase tot la nivel de club, dar a mai adăugat cît