"Dacă în prima zi după accidentul tău a început o partidă de fotbal, cum arată cronica pînă acum?" A fost propunerea care a dezlănţuit un joc atipic, pe durata a 90 de minute, în casa lui Mihai din Utrecht: singurătatea, Steaua, amintirile cu goluri şi adevărurile reci. O singură manşă, eliminatorie: "Am scos 2-3 mingi de pe linia porţii!", anunţă crainicul, gazetarul, fotbalistul şi spectatorul propriului meci Începutul unei nopţi de păcură şi zimţii unei ploi mărunte. Singura casă fără număr din cartier: în spatele uşii deschise, pitit ca pentru şotii, Mihai Neşu. Afundat într-un pulover roşiatic, uşor nebărbierit, duce repetitiv braţul drept spre faţă. O va face de zeci de ori, în nici o oră. Zîmbeşte şi salută firesc: un puşti somnoros şi ruşinat, care se freacă la ochi, cu părul uşor ciufulit.

Singuri, în livingul uluitor de alb, departe de sărbători, cu familia Neşu în România şi doar un prieten alături: gladiatorul senin din interviurile lui Cătălin Tolontan s-a întrezărit rareori. Un altfel de Mihai, la ceasul de nelinişte şi îngîndurare cu care va trebui să se lupte periodic, ani în şir, pentru ca, biruindu-l, să trăiască. Aşa spune Erwin, prietenul lui Neşu paralizat de 19 ani.

PRIMUL SFERT DE ORĂ

"Nu ştiu cît de bun e adversarul, nu mai auzisem nimic despre el. În meciul ăsta e aiurea, că sînt în ofsaid şi-n jumătatea mea! Plus că am şi terenul suspendat"

Nu ne ştim. Mihai a citit tot ce-am scris despre lumea lui de după accident, pe holurile spitalului în care a fost operat la coloană şi în clinica unde avea să se recupereze. În răstimpuri, încercasem să înţeleg emisfera olandeză a lumii lui: antrenori, oficiali, suporteri, colegi de echipă.

- Mihai, am revăzut singurul tău gol marcat pentru Steaua. La Bistriţa, în 2005: Dorinel Munteanu la 30 de metri de poartă, tu urci din bandă spre centru