Într-o sală golaşă din Muzeul Comunismului Românesc, pe maşinăria totalitarismului de generaţia a doua se depune încet praful. Societăţile totalitare de prima generaţie – Germania lui Hitler, Rusia lui Stalin, Italia lui Mussolini, Ungaria lui Horthy, România lui Antonescu, Spania lui Franco, China lui Mao – reprezintă variante neaoşe de dictatură născute din mişcări politice autohtone şi diferă considerabil în ideologia lor fundamentală, în atitudinea faţă de proprietatea privată, faţă de religie, în tratamentul minorităţilor etc. Pe de altă parte, datorită faptului că aliaţii victorioşi au permis URSS-ului să impună comunismul în ţările Europei de Est, totalitarismul de generaţia a doua este remarcabil de omogen, mai ales la începuturi. Diversele variante ale aceluiaşi model de regim totalitar instalate cu forţa în ţările Europei de Est au fost corpuri străine, structuri venetice impuse prin silnicie, resimţite şi respinse ca atare. Nu au fost legitime pentru că nu au guvernat „cu consimţămîntul celor guvernaţi“. Dimpotrivă, foloseau teroarea ca un mijloc de stăpînire: după cum a spus Lenin, „sîntem pentru teroarea organizată… Teroarea este o necesitate absolută în timpuri revoluţionare“. Cu toate acestea, regimurile comuniste din Europa de Est s-au dovedit a fi relativ stabile: au durat 40 de ani şi s-au destrămat numai după ce suportul lor din afară s-a prăbuşit. Exponatul pomenit mai sus este maşinăria acestui sistem, dezbărată de variaţiunile locale. Ca patul lui Procust, regimul totalitar de a doua generaţie pretindea societăţii să se adapteze unui şablon rigid. Bergson a definit comicul ca fiind „du mécanique plaqué sur du vivant“. Cred că efectul poate fi şi tragic. Aplicarea mecanică forţată a unui model de societate bazat pe ideologie intransigentă şi asuprire duce la o monstruozitate: o entitate artificială care este menţinută prin teroare şi poate