Luni, 27 aprilie.
Făcând istoricul luptelor nemaipomenite duse astă-iarnă în infernul rusesc, Hitler a avut cuvinte de recunoştinţă şi de laudă pentru toţi aliaţii, mai călduroase pentru finlandezi, pentru spanioli şi pentru noi, românii. În rezumat, cuvântarea lui Hitler nu iese din cadrul cuvântărilor sale menite să îmbărbăteze poporul german şi armatele care stau pe fronturi.
Dintr-însa trebuie să subliniem pasajele prin care anunţă de pe acum o nouă campanie de iarnă în Rusia, asigurând că toate măsurile de înlăturare a neajunsurilor iernii trecute au fost luate — şi, mărturisind groaznicele bombardamente ale oraşelor Lübek, Augsburg şi Rostock, previne pe englezi că de acum înainte represalii înspăimântătoare vor pedepsi fiecare distrugere de oraş liniştit german. Şi mai trebuie să relevăm un alt pasaj, referitor la îndreptăţirea pe care o cere Reichstagului, de a pedepsi cu degradarea dezonorantă sau cu alte pedepse severe, pe cei care nu-şi vor îndeplini datoria... Cu acest prilej Hitler critică unele cazuri de condamnări prea blajine pentru crime împotriva siguranţei Statului şi cere dreptul de a interveni împotriva reprezentanţilor Justiţiei ce s-ar face vinovaţi de slăbiciune...
Acest pasaj este îngrijorător, căci Führerul vorbeşte de oameni „suspuşi” care nu şi-ar fi îndeplinit datoria. Adică cum? Nu mai merg în Germania toate cum trebuie? „Alles Klappt nicht mehr?” E nevoie de coerciţie? Necunoscutul în care ne aflăm în această privinţă, căci Hitler nu dă precizări, dă de gândit... Şi apoi de ce cere drepturi Reichstagului, dând astfel pe faţă o situaţie de precaritate — sau aproape — când în alte împrejurări şi-a luat singur drepturile cele mai largi? Nu mai e el oare Dictator, Autocrat, „Führer”?
Încep să se nască în sufletele noastre îndoieli asupra unei victorii cu atât mai problematică, cu cât temperatura sufletească a Führe
