Zilele acestea se împlinesc două decenii de la semnarea Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992). Este al doilea document după importanţă care stă la baza Uniunii Europene de astăzi, după Tratatul de la Roma din 1957. Maastricht vine cu o serie de elemente noi menite a aprofunda integrarea europeană. Printre acestea se numără decizia de a lansa valuta europeană comună, euro (introdusă ca mijloc de tranzacţie financiară în 1999 şi ca monedă în 2002), instituirea Pieţii Comune, dar şi adâncirea colaborării dintre ţările comunitare în unele domenii precum politica externă, apărarea şi justiţia.

Iniţial s-a dorit includerea acestor domenii în categoria celor supranaţionale (primul pilon al UE), adică prioritatea în aceste materii să fie acordată autorităţilor de la Bruxelles, nu guvernelor naţionale. Marea Britanie a fost ţara care a protestat împotriva acestor iniţiative, pe motivul apărării suveranităţii naţionale, aşa cum a făcut şi în cazul Schengen şi euro. Este motivul pentru care UE nu are până astăzi o politică externă unică şi una de securitate, pentru că aceste domenii ţin cu prioritate de prerogativele guvernelor naţionale (pilonul doi şi trei, interguvernamental), nu a Comisiei Europene sau a Parlamentului European.

Tratatul de la Maastricht intră în vigoare pe 1 noiembrie 1993 şi, cu această ocazie, denumirea Comunitatea Economică Europeană, valabilă din ianuarie 1958, este schimbată în cea actuală, de Uniunea Europeană. Acest tratat prevedea crearea unei uniuni monetare, cu o valută unică, euro, şi, foarte relevant din perspectiva crizei prin care trece azi UE, introducerea unei discipline financiare. Mai exact, fiecare stat membru - erau 12 atunci - era obligat să respecte o marjă fixă a deficitului bugetar, care nu trebuia să depăşească 3%, iar datoria externă nu trebuia să fie mai mare de 60% din Produsul Intern Brut. D