Anul trecut, cinematograful românesc l-a pierdut pe unul dintre cei mai mari cronicari ai săi, un împătimit al filmului şi creatorul unora dintre cele mai importante texte despre cinema scrise prin partea noastră de lume: Alex. Leo Şerban. Din fericire, ne putem încă delecta cu scrierile lui.
De curând, editura Polirom a reeditat volumul „De ce vedem filme -Et in Arcadia Cinema" ce adună cele mai reprezentative eseuri ale sale pe teme cinematografice publicate de-a lungul timpului în diverse reviste de cultură. Nu putem şti cu certitudine dacă i-ar fi plăcut sau nu laureatul de anul acesta al Oscarurilor, „The Artist", dar înclinăm să credem că da, căci în lucrarea „De ce vedem filme", criticul s-a aplecat cu mare drag asupra cinematografului mut din perioada sa de glorie.
Iată ce scria Alex. Leo Şerban despre primele filme: „E adevărat-filmele vechi (de dinainte de apariţia sonorului) ne reamintesc acest adevăr neplăcut: Cinemaul îmbătrâneşte mai iute decât celelalte (şase) arte. Bărbaţii nu mai poartă jobenuri, femeile nu mai poartă pălării cu pene, nimeni nu se mai salută ceremonios când se-ntâlneşte pe stradă şi, mai ales, nimeni nu mai arată „aşa", în alb-negru, cum vedem în filmuleţele de-nceput ale fraţilor Lumiere, în film noir, în „A bout de souffle" al lui Godard şi-n „Juha" lui Kaurismaki, printre multe altele...Astăzi, alb-negrul a devenit o opţiune: îl foloseşti pentru că vrei să marchezi o marginalitate asumată, o estetică excentrică, un anumit ton; şi totuşi, până la jumătatea secolului trecut, era singura opţiune posibilă: oamenii chiar credeau că filmul este „ 100% realist" aşa, în alb-negru (eventual şi fără sonor). Asta înseamnă că de fapt Cinemaul îşi creează propriul prezent, că fiecare generaţie de cineaşti schimbă acel prezent şi că, inevitabil, fiecare dintre aceste „prezenturi" este mai puţin prezent decât următorul. Este o îmb
