Mă amuză puritanismul ce-i animă pe doctrinarii PDL în penalizarea drastică a pretinsei catastrofe produse prin asocierea dreptei peneliste cu stânga pesedistă.

Puţină istorie pentru aceşti apologeţi ai lapsusului ca filosofie morală. Membru cu drepturi depline în Internaţionala Socialistă (1996-2005), PD s-a anunţat subit „de dreapta" şi a intrat în PPE în 2006. A fost anul începutului rupturii Alianţei DA. De atunci, PD (devenit PDL) s-a aflat în opoziţie sau a guvernat alături de partide de stânga (PSD), de oportuniştii decoloraţi ai UDMR, de curcubeul obscen al traseiştilor din UNPR sau, pe plan local, de extremismul peremist şi de criptolegionarismul afişat de G. Becali. „Martorii lui Băsescu", cum ar spune Zoe Petre, n-au schiţat un frison de indignare la alunecarea PDL nu la stânga, ci în cârdăşii cu drojdia democraţiei autohtone.

Neprihănirea dreptei pedeliste nu este, aşadar, afectată de relaţia strânsă cu sinistra şleahtă de securişti, masoni, nomenclaturişti, foşti puşcăriaşi, baroni, generali de calibru „nea Puiu" etc. din UNPR („o piesă puternică a coaliţiei de guvernare", în definiţia lui M.R. Ungureanu).

Desăvârşit ilară a fost mânia unei falange din PDL şocată de eventualitatea unei colaborări la „localele" din Bucureşti cu PNG, asta după ce E. Udrea şi G. Becali tocmai avuseseră o întâlnire pe această temă. Tromboniştii amnezici ce mimează pierderea virginităţii în preajma venericului G. Becali au aflat, desigur, că, din 2008 până în prezent, majoritatea în Consiliul General al Primăriei bucureştene este asigurată de PDL-PNG-PRM. Preşedintele PNG Becali n-a făcut niciun secret din faptul că „se trage dintr-o familie de legionari" (apud Dan Pavel, 2 martie 2005) şi că partidul său se revendică din Mişcarea Legionară despre care afirma, în 28 august 2004, că „a fost cea mai frumoasă mişcare din această ţară".

PRM? Vladimir Tismă