Am trait multi ani avand convingerea ca destinul nu te poate insela niciodata, mai ales daca esti un om cumpatat si la locul lui.
Ca lipsa echilibrului perfect dintre doi oameni nu poate decat sa strice relatia si ca, din contra, secretul unui cuplu reusit este tocmai mentinerea acestui echilibru. Credeam, ca o invatatura mostenita din familie, de la parintii si bunicii mei, ca nu esti realizat pe deplin, decat atunci cand parcurgi etapele, una cate una, fara sa te abati nici o clipa de la drumul stabilit. Fiindca pana de curand, vedeam viata mea impartita in etape egale, pe care le programam 24 de ore pe zi, fara incetare, de parca intreaga mea viata ar fi fost un al doilea loc de munca.
Am fost crescuta cu ideea ca a fi un om fericit inseamna sa te casatoresti la o varsta destul de frageda, pana sa inceapa lumea din jur sa creada ca ai o problema daca nu o faci, sa iti alegi un sot care sa iti asigure un trai decent, sa faci unul sau mai multi copii, pe care sa ii cresti apoi impreuna cu parintii. Sa ai un loc de munca sigur si cateva prietene de nadejde, cu care sa te intalnesti de doua ori pe saptamana, si sa iti petreci vacantele intotdeauna la mare, impreuna cu familia.
Pana acum un an, mi-am dedicat toata viata "etapelor", si pot spune ca mi-a reusit: aveam 42 de ani si eram casatorita cu sotul meu de aproape 20 de ani, aveam impreuna doi copii frumosi, salarii bune, reusiseram chiar, dupa niste ani de munca, sa ne cumparam si un apartament, intr-o zona centrala a orasului. Castigasem pariul cu mine si cu lumea si eram pe punctul de a incepe o noua etapa, jucand acelasi rol al sotiei perfecte, intr-o familie perfecta.
Dar in lumea mea atat de perfecta, cu reguli stricte si desenata atent din liste de cumparaturi si vacante planificate pe urmatorii zece ani, si-a facut incet aparitia un alt barbat, pe nume Tudor. Eram vecini de bloc s
