Citesc cu incredere (si uneori cu speranta) atatea articole, absolut superbe, care-ti mangaie inima si-ti topesc sufletul.
Dupa cum vedeti, si eu ma aflu printre acestia din urma. Intotdeauna, citind articolele dvs., am avut siguranta realitatii lor. Unele m-au impresionat prin necazurile oamenilor, prin suferinta lor, altele m-au facut sa vad ca exista oameni adevarati, care, poate din putinul lor, reusesc sa-si rupa de la gura pentru a da celor mai saraci ca ei, iar povestirile de prin diverse colturi pitoresti ale tarii si articolele cu tema religioasa te fac sa simti ca numai citindu-le ai reusit sa te mai inalti spiritual, macar 1 mm. Absolut fiecare pagina a revistei este un izvor de placere, placerea de a simti ca lumea asta e totusi frumoasa si ca ar trebui ca fiecare dintre noi sa nu deschida ochii dimineata, fara a-i multumi Bunului Dumnezeu ca se poate bucura de aceste minunatii ale vietii.
Dar scopul acestei scrisori este altul. In urma cu doua luni, dupa ce am citit de cateva ori, udand cu lacrimi foile revistei "Asul verde", articolul intitulat "Printesa cu ochi albastri", am avut impresia ca a fost scris special pentru mine. Si, poate, Dumnezeu a facut sa fie asa, pentru a ma convinge sa va scriu si eu despre printesa mea cu ochi albastri. Desi imi este foarte greu sa vorbesc despre ea, pentru ca acum nu mai este, simt totusi nevoia sa imi revars parca din suflet tot dorul ce ma cuprinde de cate ori vad cate o poza cu pisicute Birmaneze. Fotoliul pe care dormea, locul unde manca, fiecare coltisor in care statea. A venit la noi in casa (impotriva vointei tatalui meu, care a adorat-o insa dupa foarte putin timp), cand avea doar trei saptamani. Eu si mama ne-am dus s-o luam cu masina, pentru ca era deja o mica printesa. I-am dat sa manance lapte cu pipeta si adormea la mine in brate, iar eu nu mai conteneam sa o privesc. Am "botezat-o" Do
