Mare beţiv, Toader Pop! Avea 50 de ani când s-a îmbrăcat cu ţoalele de moarte, s-a pus singur în sicriu, a închis ochii şi i-a pus pe-ai lui să-i cânte de îngropăciune. Distracţie de Săpânţa… După ce s-a dat jos dintre scânduri, a mai trăit mulţi ani, dar a rămas cu fix: când se întâlnea prin sat cu Tincu, zis “Continuatorul” din Cimitirul Vesel, comanda să-i facă cea mai frumoasă cruce din cimitir, una în “patru feţe”, cu acoperiş albastru.

“Le place să râdă unii de alţii în public şi nimeni nu se arată deranjat”

Nouă ne vine să râdem de scena de mai sus, dar săpânţenilor nu. Ei sunt obişnuiţi cu ciudăţeniile astea. Căci la Săpânţa, patria umorului negru românesc, toate se iau un pic în zeflemea: politica, viaţa în general, chiar şi moartea. Sunt oameni moderni, cu maşini frumoase şi internet în casă, se uită la ştiri şi citesc ziare – cu toate astea, în sinea lor au rămas la fel de conservatori şi de ironici ca săpânţenii de odinioară în mijlocul cărora s-a ridicat Cimitirul Vesel.

De pildă, la înmormântări, ţăranii de acum încă obişnuiesc să râdă, să joace cărţi şi să povestească vrute şi nevrute din viaţa mortului. De obicei zic de rău, iar rudele, iritate, îi gonesc de la priveghi. Cu toate astea, nu se supără nimeni.

“Şi mai au ei un obicei de neînţeles. Le place să râdă unii de alţii în public şi nimeni nu se arată deranjat. De exemplu, dacă trece pe stradă un săpânţean care trăieşte cu nevasta altuia, i se strigă în faţă acest lucru, pur şi simplu. Iar el înţelege că aşa e obiceiul aici şi nu se supără tare”, ne povesteşte octogenarul Şteţca Vasile.

Oameni care se recomandă numai cu porecla

Omul e săpânţean din tată-n fiu şi e fericit cu originea lui. Ştie el că, aşa simplu cum e, a ajuns cumva şi el în fruntea lumii în ziua în care New York Times-ul a plasat Cimitirul Vesel pe locul doi în lume ca unicitate, după Valea Re