Tendinţa cel mai demn de semnalat de pe piaţa românească de artă din ultimul timp pare a fi sucitura, traducerea din engleză a cuvântului switch, de la Grigorescu la Tonitza. Este un început de diversificare a cunoştinţelor, pentru că este bine să ştii mai multe nume de pictori, altfel rişti să ţi se ofere numai ceea ce cunoşti, car cu boi de Grigorescu. La Tonitza stăm mai bine, oferta generoasă este deja amorsată, de fapt este declanşată şi în plină des-făşurare. Dacă păstrăm formula iniţială de tsunami pentru abundenţa de Tonitza, şi merită să o vehiculăm în continuare, că prea a fost inspirată, suntem în centrul valului, înconjuraţi de sute de desene pe hârtii învechite, de multe şi felurite pânze, de zici că fiecare pictură de Tonitza din muzee este capul unui lung şir de schiţe, variante şi parafraze, acum ajunse toate în licitaţii şi galerii. Mai rar, şi atunci sunt scoase din ofertă, apar controversatele nuduri de fetiţe care nu ar fi deranjat cu nimic nici în prezent, dacă nu ne băgau cu nasul în legislaţiile internaţionale şi europene.
Cu două nume nu se face piaţă, nici măcar una de primăvară, în care orice lăstar este considerat o promisiune. Şi dacă piaţă nu este, nu este nici investiţie, nici profit, nici creştere, nici recordurile nu sunt ceea ce credem, nici veniturile din artă nu permit maturizarea pieţei, nici fondurile de investiţii în artă nu dau randament şi nici lor importanţă nu prea merită să le dai. Şi asta în condiţiile în care oferta a ajuns la un nivel optim, ba chiar favorabil cumpărătorului, al raportului preţ-valoare. Desigur, stabilirea preţului exact al unei lucrări de artă nu este posibilă, dar există o serie de coerenţe măsurabile care dau intervalul corect al discuţiei.
De aceea trebuie să discutăm despre artă cu cât mai multe nume, cu cât mai multe exemple, cu cât mai multe vânzări. Cea mai recentă licitaţie a fost un
