Nora Iuga, Petrecere la Montrouge,

Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012, 71 pag.

Citim, aici, despre timpul corupător, despre meandricitatea gândurilor, dar, mai ales, despre laboratorul de creaţie al unui artist care se încumetă să recurgă, încă o dată – vorbim de scara istoriei generice a acestei modalităţi – la un pact, cel gândit de „doamna bătrână” cu gondolierul italian care, plătit regeşte, ar urma să-i servească drept grefier pentru ceea ce ea va emite, atunci când nu se află în stare de veghe. Conform acestui pact, succesiunea de pasaje lirice următoare textului liminar, funcţional ca amorsă epicizată pentru volum, poate fi evaluată oricum, de la ductusul ambiguu, funciar incoerent, al stării inconştiente, până la eventualitatea depistării unei formule care să „prindă” ceea ce este de neprins, de necuprins, şi anume obiectul visării locuitorilor din ţinutul High Romanticism – clipa de graţie. Surprinderea clipelor care, altfel, se livrează neantului, întrucât somnul nu are cartograf, reprezintă petrecerea invocată de autoare, construită, deloc inocent, de bună seamă, printr-un contract profan cu debuşeu literar. Gondolierul francez de nouăsprezece ani, bine recompensat, altminteri, în Veneţia plină, zice-se, de bogătaşe preponderent americane, este invitat să fie secretarul doamnei de troisième âge, care îi propune, tout court, „să scrii ce-ţi dictez şi să nu te mişti de lângă mine când dorm. Vreau să înregistrezi tot ce vorbesc în somn, ai înţeles? Toate cuvintele care-mi ies din gură fără să ştiu; aşa cum se pescuiau pe vremuri cadavrele pentru disecţie. Să nu te prind că schimbi ceva. Sigur, multe n-o să le recunoşti, sînt desfigurate, sînt pe jumătate, pe sfert, nu mai seamănă cu nimic. Mie aşa îmi plac, aşa le vreau”.

Foarte scurtele poeme subsecvente acestui „aranjament” trimis, repetat, la situaţia lui Marguerite Duras cu