Se înregistrează, în ultima vreme, inutile oscilaţii în scrierea cuvântului chix (frecvent mai ales în expresia colocvială a da chix).
Forma kix apare din păcate, nu numai în intervenţiile mai neglijente ale cititorilor („testul ăsta a dat kix”, capital.ro; „a fost şi la Timişoara prin 2006, unde a dat kix!”, comentariu la un articol din dilemaveche.ro), ci chiar în articole de ziar: „Vezi şi kixurile date de outsideri gen Prima sau TVR 1” (Evenimentul zilei, 26.03.2012). Ortografia fixată de multă vreme e chix; o grafie etimologizantă ar fi putut avea forma kicks; în schimb, inovaţia kix (produsă din ignoranţă sau din grabă, din obiceiul de a economisi litere) e un hibrid inutil şi derutant.
Cuvântul chix a fost înregistrat de dicţionarele noastre din prima jumătate a secolului al XX-lea, cu explicaţii asemănătoare, care legau sensul propriu de cel figurat: „scrinteală în jocul de biliard”; a da chix „a nu reuşi” (Şăineanu, Dicţionarul universal, ediţia a opta, 1930); „lovitură greşită la biliard”; a da chix „a da greş, a o scrânti” (Candrea, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, 1931). În Dicţionarul Academiei, coordonat de Sextil Puşcariu (Dicţionarul limbii române, Litera C, 1940), explicaţia e şi mai detaliată: „lovitură greşită (din cauză că vârful de piele al cheului nu fusese bine uns cu creta), care n-a izbutit”; expresia cu sens figurat a da chix e considerată ca fiind folosită „mai ales despre cântăreţi” („a emite un ton... fals”). Cuvântul avea deja o tradiţie; fusese cuprins, la 1900, în I. Zanne, Proverbele românilor, volumul IV (p. 326), în expresia a face (da) chix „a nu izbuti, a o scrânti”. Circulaţia expresiei era atât de largă, încât autorul o folosea şi pentru explicarea altor formule şi proverbe („mulţi se laudă, şi când sunt puşi la încercare dau chix”, vol. VII, 1901, p. 598). De fapt, cuvântul fusese atestat
