Il stiam de cand era un ghemotoc pufos, alb, cu urechiusele negre, cu cateva pete negre pe spate, cu o bulina neagra in crestet si cu niste ochi caramizii, deosebit de expresivi si blanzi.

Avea labuta dreapta din fata infasurata in carpe. Aparuse in fata blocului spre sfarsitul verii 1999. Cel mai mult iubea copiii si tinerii; seara, cand acestia se adunau in fata scarii, la taclale, Labuta se aseza in mijlocul lor, "participand" in felul lui la discutii. Desi iubeam toti cainii, nu i-am acordat prea multa atentie la inceput, pe vremea aceea aveam o catelusa foarte bolnava, care ne ocupa tot timpul. Mai tarziu am aflat ca pe Labuta il gasisera doua tinere surori din blocul nostru: zacea cu labuta zdrobita la marginea trotuarului, fusese lovit de o masina. L-au luat, l-au dus la medic, l-au ingrijit, l-au tratat, atat cat s-a putut. Din pacate, avea sa ramana schiop pentru tot restul vietii. In compensatie, probabil, era un catel deosebit de prietenos, de calin, de jucaus, de vesel. Aproape toata lumea il iubea: nu ducea lipsa nici de tandrete, nici de mancare. Dar erau, ca peste tot, si oameni care dadeau cu piciorul in el si il goneau cand el se apropia de ei cu speranta si bucurie. Vremea a trecut. Labuta s-a facut un caine frumos, curat, istet, delicat, sensibil si bun si a ramas catelul blocului. Seara, intra in scara noastra si se cuibarea pe presul unei familii de la parter. Intampina pe toata lumea cu bucurie, dand vioi din codita. Ziua, ne obisnuisem sa-l gasim in parcarea blocului. Cand ne urcam in masina, se ridica in doua labute pentru a-si primi biscuitii, apoi se lipea cu tandrete de piciorul meu. Era felul lui de a-mi multumi. Cand ne intorceam, ne recunostea masina de la distanta si venea in fuga sa ne intampine. Intre timp, catelusa noastra murise, lasandu-ne un gol imens in suflet. Pe nesimtite, mi-am revarsat toata dragostea asupra lui L