Draga "Formula AS",
Ma numesc Jojo, locuiesc in Galati, iubesc oamenii asa cum sunt, dar cel mai mult nu imi iubesc semenii, ci animalele. Si nu cred ca gresesc prea mult, pentru ca animalele sunt sincere, iubitoare si devotate si nu trebuie sa te gandesti prea mult cand le acorzi increderea si protectia ta, sa te intrebi daca nu cumva te vor trada mai tarziu, asa cum ni se intampla de cele mai multe ori cu oamenii.
Primul meu prieten necuvantator l-am avut prin clasa a VII-a, si nu a fost un animal domestic de la inceput, ci un biet pui de rata salbatica, schiop, pe care l-am gasit la mare, dupa o furtuna naprasnica. Am auzit un glas disperat si subtire, care semana cu cel de randunica. Insa fiinta aceea mica, zgribulita si purtata de vant dintr-o parte intr-alta, era ceva ce nu mai vazusem pana atunci. De-abia am reusit sa-l prind. Iar cand l-am luat in palme, am vazut ca era un puisor pufos, alb cu pete rotunde negre-cenusii, iar pe cap avea o pata neagra si frumoasa ce semana cu o sapca. In prima zi, a plans tot timpul si abia am reusit sa dormim. L-am botezat Ciucic, dupa strigatele pe care le scotea. Cu hrana n-au fost probleme, pentru ca in fiecare dimineata culegeam scoicile vii pe care le aducea marea la mal si i le serveam lui Ciucic. Mergeam si la plaja cu el, statea tolanit la soare, se mai scalda din cand in cand la malul marii, si apoi se cuibarea sub curbura gatului nostru, cand stateam intinsi la soare. Cel mai simpatic a fost cand am descoperit ca ne iubea foarte mult si ca ne astepta de fiecare data, seara, dupa ce luam masa la cantina, exact langa usa. Trebuia sa intram usurel, ca sa nu-l strivim.
Foarte greu am reusit sa-mi conving parintii sa-l luam acasa, dar am reusit. Drumul a fost destul de greu, trenul aglomerat, iar Ciucic foarte nerabdator sa iasa din fata de perna unde-i facusem cuibar. Totul a fost frumos pana cand
