Pedeliştii trag în toate părţile de Mihai Răzvan Ungureanu, de parcă ar fi de gumilastic. Întind de el între palatele Victoria, Cotroceni şi Modrogan, lăsându-l, pentru orice eventualitate, cu un membru în curtea PNL din Aviatorilor şi se aşteaptă ca, atunci când îi vor da drumul, să revină la forma iniţială, ca o jucărie de cauciuc. Doar PNŢCD, când îi fugea pragul electoral de sub picioare, şi-a mai pus toate speranţele şi proiectele într-un singur om - Mugur Isărescu -, dar ţărăniştii au produs, totuşi, mai puţine scenarii decât PD-L. Partidul de guvernământ pare să creadă că MRU este soluţia miraculoasă la problemele sale. El îl reformează, devenind liderul unei generaţii politice noi, morale şi intelectuale. El îi schimbă imaginea, transformându-l din derbedeu în premiant. El poate şubrezi Opoziţia, smulgând o parte din PNL. El îi creşte, peste noapte, şansele de a forma guvernul, după alegeri. El îi asigură victoria la prezidenţiale. El, prin simpla sa prezenţă la o lansare de candidaţi, poate opri dezertările parlamentarilor pedelişti, solidarizând ce-a mai rămas din majoritate. Tot ce n-a fost PD-L în stare să realizeze şi tot ce a pierdut în opt ani, de când este vioara întâi în politică face şi recuperează Mihai Răzvan Ungureanu în nouă luni, având-i alături pe liderii partidului, pe post de moaşe.

Insistenţa cu care PD-L se agaţă de noul premier – nu există zi, în care vreo ursitoare din conducere să nu-i prezică un destin măreţ – dezvăluie un partid debusolat şi epuizat, incapabil să mai caute resurse în interior. Emil Boc este un preşedinte de partid absent, la fel ca atunci când era prim-ministru, iar lipsa lui de iniţiativă şi de autoritate nu pot fi altfel decât descurajante pentru ceilalţi. Sub conducerea sa, PD-L a pierdut un număr record de parlamentari în preajma unei moţiuni de cenzură – cinci într-o săptămână -, periclitând soarta gu