Nu vreau să vorbesc strict în numele meu, pentru că nu vreau să fac pe deşteptul. (Cel mai adesea fac pe deştepţii proştii...) Prefer să-i citez pe alţii, a căror deşteptăciune nu e pusă la îndoială de nimeni.
Mai întîi Paul Valéry: „Prostia e incapacitatea de a te lua singur peste picior“. De cîte ori (tot mai rar) mă uit la televizor şi dau peste gazetari şi politicieni în exerciţiul funcţiunii, sînt uimit să constat că discursul autoironic e, în majoritatea cazurilor, absent. Toţi se iau foarte în serios, toţi adoptă ambalajul complezenţei de sine: au dreptate, sînt de partea cea bună, inflexibili, siguri de ei, ţepeni, solemni, zidiţi în propria lor suficienţă. Pot fi băşcălioşi, batjocoritori, sarcastici, dar numai cu privire la ceilalţi. La adversari, la cei de altă părere sau de altă obedienţă. Dar despre ei înşişi – ca despre morţi – numai de bine...
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile E plin de jurnalişti care şi-au făcut o deprindere din a nu „ierta“ pe nimeni şi nimic. Îi amuză grozav să-şi întreţină „fanii“ strîmbîndu-se la tot mapamondul sau măcar la acea parte a lui care nu-i plăteşte. Articolele sau emisiunile lor sînt interminabile sesiuni de capete-n gură, lovituri sub centură, şuturi în glezne, pumni în plex, bancuri sîngeroase, scălîmbăieli de manej, trivialităţi de periferie. Bădărănia vinde. Poţi să spui orice despre oricine. Poţi rîde pe socoteala cui vrei tu. Numai cu propria ta persoană ai un armistiţiu solid, pe termen nelimitat. Cu tine (şi, eventual, cu cîţiva colegi de gaşcă) eşti împăcat. Şi pe cît de şturlubatic te manifeşti cînd e vorba de alţii, pe atît de crunt devii, dacă cineva îndrăzneşte să-ţi răspundă cu aceeaşi monedă. Luatul peste picior e monopolul tău. Restul lumii să poftească să stea cuminte şi să-şi pună cenuşă-n cap. Personajele astfel croite n
