- Ai explicat ceva greu de explicat. Îţi mulţumesc. Greu de explicat pentru că ţine de intimitatea fiinţei tale, dar şi pentru că este vorba de nuanţe infinitezimale, care numai cu talent literar pot fi fixate în cuvinte. În plus, ai divulgat, implicit, ceva din strategia ta secretă de seducere a bărbaţilor, ceea ce femeile, în general, nu obişnuiesc să facă. Mă rog lui Dumnezeu să rămâi pe tot parcursul convorbirii noastre la fel de dezinhibată şi cooperantă, la fel de dezinteresată de imaginea ta, pentru că eu vreau cu adevărat să aflu, de la cineva competent şi în stare să se exprime, cum e să fii femeie.

Din răspunsul tău reiese că ai trăit în copilărie, un timp, printre băieţi şi le-ai imitat spontan comportamentul. Cunosc însă cazuri când fetiţele se poartă ca băieţii deliberat, dintr-un obscur sentiment de vinovăţie. Ele sesizează în atitudinea părinţilor regretul acestora de a nu fi dat viaţă unui băiat. Se întâmplă chiar ca unii dintre părinţi, lipsiţi de tact, să-şi acuze fiica în mod explicit că nu e de sex masculin. La tine cum a fost? Ce se povestea în casă despre naşterea ta, despre momentul în care tatăl şi mama ta au aflau că au adus (sau că vor aduce) pe lume o fetiţă?

- Nu ştiu sigur dacă Dumnezeu mă vrea aşa dezinhibată precum spui, dar rugăciunile sunt terapeutice. Cred că părinţii mei s-au rugat să fiu băiat pentru că mai aveau o fetiţă de cinci ani. Mai ştiu că mama, în primele luni, ar fi vrut să mă piardă şi că a luat diverse pastile de la o moaşă comunală, în acest scop. Spre norocul meu, o spun acum, erau doar nişte vitamine, probabil, care nu au avut efectul aşteptat de mama. Era o mamă tânără, puţin peste douăzeci de ani, cu tot felul de năzuinţe pe care încă un copil i le-ar fi încurcat, ceea ce s-a şi întâmplat, dealtfel.

După ce a văzut că trebuie să nască, şi-a dorit să fie băiat "să nu mai sufere ca o femeie"