Foto: Cristian Crisbăşan Citesc din Constituţia României (2003), articolul 29, despre Libertatea conştiinţei: "(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. (6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine".
Acum, să aplicăm aceste două articole la condiţiile de educaţie – publică şi gratuită – oferite de statul român copiilor, de la grădiniţă până la terminarea liceului.
Fapt: deşi Constituţia ne garantează nouă ca părinţi (sau tutori) libertatea propriilor convingeri în privinţa educaţiei copiilor, aceasta devine de neaplicat în contextul real al învăţământului românesc în care, pe de altă parte, o altă lege ne obligă să ne înscriem copiii.
Constituţia nu impune norme calitative pentru învăţământ şi în situaţia în care eu, ca părinte, ajung la CONVINGEREA că şcoala are un nivel calitativ foarte scăzut, nu pot să fac nimic în sensul alineatului 6 de mai sus – mă văd privat de dreptul de a asigura educaţia copiilor mei potrivit propriilor convingeri, în interiorul aceluiaşi sistem public, guvernat de aceeaşi Constituţie.
Iar modul în care se predă religia în şcoli – la presiunile BOR – încalcă flagrant, şi în teorie, şi în practică, alineatul 1, prin îngrădirea libertăţii de conştiinţă. Deşi "Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale", statul oferă, prin modul de aplicare a legii învăţământului şi prin toleranţă excesivă, contextul ideal ca BOR să încalce această prevedere constituţională.
Este aici un soi de complicitate ipocrită, imorală şi anticonstituţională: politicienii, indiferent de
