Ne mai lipsesc doar tenorii, chirurgii şi fizicienii de stînga ori de dreapta.

În anul în care Hagi a fost luat de Real Madrid pentru 4 milioane de dolari, i-am auzit pe nişte homleşi zicîndu-şi, fierţi şi prăjiţi de emoţie: Aoleo, mamă, ne-am umplut de bani!

Bieţii oameni, se simţeau părtaşi nu numai la gloria lui Hagi, ci şi la bunăstarea lui. Şi nu erau singurii. Anonimii, dar şi persoane realizate în mai toate privinţele trăiesc performanţele unor conaţionali şi nu numai ca pe nişte împliniri proprii. Acest gen de solidaritate în fericire speculată de mulţi din indivizii care devin notorietăţi. Societatea trebuie să le îndure obrăznicirea şi după ce nu mai fac performanţă, iar lucrurile evoluează spre stări de delir colectiv, mai cu seamă în epocile în care performerii se împuţinează. Să te ferească Sfîntul să te îndoieşti de legitimitatea gloriei lui Bute! Te vor anatemiza pînă şi universitarii care n-au fost niciodată la o gală de box.

Obrăznicirea Doinei Melinte, care colindă partidele pentru ciolan şi-şi face fiica speranţă olimpică, deşi aceasta n-are treabă cu sportul, e vîrful unui iceberg. Unul din motivele pentru care România consumă o lungă comă economică e puhoiul de exceptaţi de la legi şi de la criteriile profesionale. Un chirurg promovat în breaslă nu pentru merite de bisturiu, ci pentru orientarea lui politică e un lucru tot atît de dăunător stării publice ca şi pedepsirea atletei de partid Melinte, pentru obrăznicirea ei în funcţie cu transferul în alta, şi mai bine bine plătită. Premierul însă nu vrea să se pună rău cu poporul ce-i ţine partea Doinei Melinte şi ştie el de ce. Poporul ăsta nu mai ştie ce medalii a cîştigat Doina Melinte şi cu ce timpi, dar şi-a făcut din numele ei icoană. A fost şi stimulat să fie mai evlavios cu icoanele sportului, decît cu acelea din biserici. De statul român, de “organele de partid”, de f