Am promis aici, pe “Contributors”, ca ii voi oferi premierului Victor Ponta o serie de analize demistificatoare ale traditiilor stangii revolutionare. Stiu ca este extrem de ocupat cu epurari si vendete, dar poate isi gaseste cateva minute sa mediteze la aceste chestiuni deloc insignifiante. Vorba lui Marx, “critica armelor” este moarta in absenta “armelor criticii”. Incep cu idolul sau, o combinatie de posedat, ascet si iluminat, un maniac al unei revolutii absolute, al unui cataclism definitiv care sa aboleasca “infernul capitalist”. La peste patru decenii si jumatate de la moartea sa in 1967 in Bolivia, unde incerca sa puna bazele unui „foco guerrillero”, Ernesto Che Guevara ramine o legenda a stingii. In plus, ironie suprema, a devenit o marca de succes pe piata globala de marfuri si simboluri.
Nesfirsite procesiuni in Cuba, vaduva si copiii sai inconjurati de multimi adulatoare, o imagine ubicua menita sa mentina obsesiv in memorie chipul martirizat al celui mai loial camarad al lui Fidel: toate aceste elemente se conjuga in mitul guevarist al „revolutionarului virtuos”, contrapartea contemporana a celebrarii nobilului salbatic. Sint lucruri despre care a scris cindva ginditorul venezuelian Carlos Rangel. Multe din aceste teme au fost reluate in ultimii ani in contributiile lui Enrique Krauze, Jorge Castaneda (politolog remarcabil si fost ministru de externe al Mexicului) si ale lui Alvaro Vargas Llosa.
Formula politica a lui Guevara a fost pe cit de fanatica, pe atit de inselatoare. Mai mult decit orice, l-a interesat luarea puterii. Nu era un birocrat oarecare, ci un profet al violentei. Dupa victoria lui Castro, Che a fost unul dintre principalii partizani ai constituirii politiei secrete a noului regim. Deviza sa era: „datoria fiecarui revolutionar este sa faca revolutia”. In acest caz,era vorba de „demascarea” asa-zisilor contra-revolutionari si
