El a fost triplu campion olimpic, în 1972, 1976 şi 1980, la categoria grea. A refuzat să treacă la profesionism, unde toată lumea voia să-l vadă înfruntîndu-l pe Muhammad Ali.

În ianuarie, Teófilo Stevenson a stat 15 zile la terapie intensivă după ce medicii îi detectaseră un cheag de sînge în apropierea inimii. O insulă întreagă tremura pentru viaţa celui mai mare boxer al ei. Cînd a părăsit spitalul, la începutul lui februarie, Stevenson a rămas uimit de cîte mesaje a primit, urmare a informaţiilor despre starea sa gravă de sănătate. "M-au sunat persoane din toată Cuba, chiar şi din Miami", povestea el, încă surprins.

Apoi, lucrurile au reintrat în normal. A venit, pe 29 martie, aniversarea de 60 de ani. Sîmbăta trecută, Teófilo a participat la un marş ţinut la Havana şi dedicat apropierii Jocurilor Olimpice de la Londra. Iar luni a murit, doborît de un infarct.

Boxer de la 9 ani

Născut în Central Delicias, în provincia estică Las Tunas, era fiul unui emigrant din St. Vincent şi al unei cubaneze de primă generaţie, cu părinţi venind din St. Kitts. Poate de aceea a crescut frumos. Înalt, arătos, puternic.

S-a apucat de box la 9 ani, cu John Herrera, iar după primul titlu cucerit la juniori, a fost trimis în Capitală, să fie instruit de antrenorul sovietic Andrei Cervonenko. Acolo tehnica lui a fost stilizată şi eficientizată, adaptată pentru sistemul de punctaj de la amatori.

În 1972, la 25 de ani, Stevenson cucerea primul lui titlu olimpic. Ar fi trebuit să-l întîlnească în finală pe Ion Alexe, dar acesta, accidentat, n-a mai putut boxa. Apoi pe al doilea, în 1976, în finală cu Mircea Şimon. Şi pe al treilea în 1980. În acel moment, devenea doar al doilea pugilist din istorie cu trei medalii de aur consecutive la box, primul fiind ungurul László Papp.

Între timp, un alt cubanez, Félix Savón, s-a alăturat micului grup select.