Asa cum am previzionat, la PDL a inceput hora demisiilor. Intreaga conducere, incepand cu mult controversata Elena Udrea si terminand cu presedintele in exercitiu al partidului, Emil Boc, si-au depus mandatele in seara "cutitelor lungi" prin care PDL s-a auto-decapitat ca urmare a rezultatelor dezamagitoare din recentele alegeri.
Orice s-ar spune si orice ar fi determinat aceasta decizie, ea este salutara si fara precedent in istoria politica recenta a tarii, o istorie in care demisia de onoare a fost o institutie mai degraba inexistenta si in care politicienii perdanti au uitat de cele mai multe ori sa traga consecintele insucceselor sau nesansei lor.
Cel mai adesea au incercat sa se derobeze de raspunderi rostind doar fraza goala de continut: "Imi asum raspunderea!", dupa care au incercat sa se eternizeze pe pozitiile lor.
Este adevarat ca nici Emil Boc n-a avut initial intentia sa demisioneze, intr-un fel justificat oarecum de victoria prestigioasa de la Cluj. Dar Clujul e una si infrangerea pe tara e alta. Si tot adevarat este ca nu toti din cei implicati si-au asumat decis aceasta hotarare, ba, au evocat ipoteza revenirii lor pe functii.
Inclusiv intentia de a ocupa locul lasat liber de Emil Boc. Ca si cum numai acesta ar fi fost vinovat de cele intamplate si nu toata structura de conducere.
Ceea ce pare la prima vedere un dezastru poate sa fie paradoxal o sansa de salvare a unui partid de existenta caruia se leaga singura oportunitate ce se poate intrezari de a avea o opozitie viabila in Romania in niste momente in care se aud discret ecouri ale unor tendinte si tentatii totalitare.
Fiindca in perspectiva, apropiata de certitudine, ca USL sa castige tot de aceasta maniera parlamentarele si in situatia ca Traian Basescu este deposedat tot mai mult de prerogativele prezidentiale, ar fi o come
