Ieri după-amiază, în toiul scandalului de plagiat, hrănit din plin şi de neastîmpărul lui Victor Ponta de a ieşi de vreo cinci ori să dea vina pe Traian Băsescu, în loc să ne anunţe că a acţionat în judecată revista Nature, un cunoscut m-a sunat pentru a-mi atrage atenţia asupra unui amănunt care ne-a scăpat nouă, celor care am îndrăznit să-i șoptim domnului premier, la ureche, că i se vede codița: Dar conducătorul tezei de doctorat? Sursa: EVZ
Cunoscutul, care şi-a luat doctoratul în SUA, mi-a povestit că la un moment dat, sesizînd într-una din lucrările sale premergătoare o idee preluată de la un alt autor, conducătoarea tezei sale i-a atras atenţia că-l dă afară dacă mai face aşa ceva.
Într-adevăr, unde mi-a fost mintea cînd am sporovăit despre scandalul plagiatului la nivel înalt fără a-mi aminti o clipă de una dintre scenele des trăite de subsemnatul la Biblioteca Academiei Române?!
Cum în Sala 1, studiază şi doctoranzi în Istorie, intru deseori în vorbă cu ei, făcut curios de publicaţiile aşezate în faţa lor pe stative.
Mai totdeauna, sfîrşesc prin a le cere un fragment din teză pentru a-l publica în revista Historia.
Din discuţiile cu doctoranzii mi s-a format despre conducătorul tezei imaginea unui Dumnezeu atotputernic.
Conducătorul tezei de doctorat, în mod normal (într-altă țară de cît gubernia România, firește) o somitate în materie, e cel care răspunde, în ultimă instanţă, ca magistrul îndrumător, de corectitudinea tezei. El acceptă sau nu subiectul tezei, el citeşte şi verifică referatele, el examinează lucrarea înainte ca ea să fie supusă comisiei.
Se înţelege că profesorul îndrumător e cel menit, prin statut şi paralele primite, să sesizeze dacă autorul a respectat măsurile stricte ale indicării surselor şi să sară în sus la descoperirea unui citat transcris fără trimitere la
