Nu știu dacă s-a făcut dreptate. Nu sunt judecător, nici măcar avocat, ci doar un om care l-a cunoscut foarte bine pe Adrian Năstase.
În calitate de ziarist, consultant și apoi prieten. Sentimentul pe care l-am avut pe parcursul zilei de ieri a fost acela de irealitate. Combinat cu un gol în stomac permanent. Nu cred că a fost un moment istoric, așa cum s-au grăbit mulți să-l califice, pentru că sentimentul de suferință al unui om nu poate fi expediat printr-o sintagmă goală, banală. Nu poți sintetiza viața și activitatea unui om de anvergura lui Adrian Năstase printr-o formulare ineptă, de tipul "este o lovitură dată clasei politice".
Un om politic depre care toată lumea vorbește cu respect, indiferent de simpatiile politice, un om care a văzut cum ceea ce era alb, devenea negru, dar trata aceste lucruri cu un soi de înțelepciune pe care numai educația profundă ți-o poate da.
Am refuzat de fiecare dată să comentez, la TV sau aiurea, posibilitatea ca Adrian Năstase să fie condamnat pentru că nu mi-l puteam închipui într-o asemenea situație. Nici nu vroiam să-mi imaginez că poate fi condamnat, pentru că atâta timp cât el credea și se lupta să-și dovedească nevinovăția, nu aveam dreptul să gândesc altfel. De fiecare dată când ne vedeam, discutam într-un birou plin de cărți, înconjurați de manuscrise, iar procesul lui era unul din subiecte.
Din ceea ce îmi povestea înțelegeam lupta pe care o dă cu sistemul, ajutat de o mână de avocați, cu amănunte demne de Kafka. Apoi treceam la cărți, pictură, foarte puțină politică. Acum mi-aș dori ca ziua de ieri să nu fi existat, după cum mi-aș dori să citesc numai comentarii favorabile fostului premier la acest articol. Dar acest lucru știu că nu este posibil.