20 iunie 2012, 18,55. Pentru situaţii ieşite din comun, am un telefon pus pe vibrare, plasat în buzunarul de la piept al vestei. Sursa: EVZ

La 18,55, în timp ce-mi pregăteam emisiunea despre Răpirea Basarabiei programată pentru înregistrare de la 21 – la 22, simt vibraţia de alarmă a telefonului.

Îl scot din buzunar şi văd că mă caută Nelu Barbu.

Cu tânărul meu coleg de platou, discutasem de mai multe ori de-a lungul zilei, despre sentinţa în Procesul lui Adrian Năstase.

Zisesem că o să-l achite sau, în cel mai bun caz, o să-l condamne cu suspendare.

Mă bazam în credinţa mea pe cunoaşterea dosarului.

În dosarul Trofeul Calităţii, cel puţin, nu există nici o probă directă împotriva lui Adrian Năstase. Doar probe desprinse din raţionamente.

(Nu știam că judecătorii vor respinge acțiunea DNA și vor schimba încadrarea, astfel încât sentința să fie fără cusur)

Rămăsesem înţeleşi ca Nelu Barbu să-mi dea un semn dacă se pronunţă sentinţa.

Apelul îmi spunea clar că s-a dat sentinţa.

Deşi n-o fac de obicei, deschid telefonul şi-l duc la ureche.

Aştept să aud:

Achitare!

Aud însă:

Condamnare la doi ani cu executare!

M-a lovit tristețea.

Adrian Năstase e una dintre personalităţile care au marcat postdecembrismul românesc.

Ministru de externe în 1990, în vremurile cele mai tulburi ale României, președinte al Camerei Deputaților, preşedinte de partid, şef de Guvern, făuritor al Stângii româneşti modernizate, autor de cărți, creator de şcoală politică.

Era greu de imaginat că un asemenea om va intra la puşcărie.

Ştiu.

Ca politician, dar mai ales ca șef vremelnic, mi-a fost în multe rânduri adversar.

Îmi amintesc însă un moment din istoria presei românești.

În 1946, I. Brătescu- Voinești era arestat la domiciliu pentru propagandă fascistă în timpul Război