O minunată expoziţie a fost deschisă la Sala Dalles, expoziţie care se adresează atât copiilor de azi, cât şi celor ce au fost copii în „epoca de aur".

Să fii copil în comunism era destul de dur. Trebuia să înveţi pe de rost poezii cu „Mândră corabia, meşter cârmaciul", să cânţi „Am cravata mea, sunt pionier", să poţi uniformă, matricolă şi bentiţă dacă erai fetiţă, să stai, oricât de mucos ai fi fost,la coadă la lapte sau la alimentele care se dădeau pe cartelă, să îţi pierzi o bună parte din vacanţa de vară pentru repetiţiile demonstraţiilor de 23 august unde mii de trupuşoare deveneau literele cuvântului Ceauşescu şi, în cel mai bun caz, în ce câteva săptămâni ce mai rămâneau din vacanţă, să mergi în tabăra de la Năvodari („internaţională" cică, dar nu era picior de copil străin pe-acolo, nici măcar din ţările „vecine şi prietene"), tabără din care te întorceai obligatoriu cu păduchi.

O singură bucurie aveau copiii născuţi în general în urma decretului de interzicere a întreruperii de sarcină, numiţi în consecinţă „decreţei"; acea bucurie, săptămânală, era venirea minunatei reviste Pif. Cu mânuţele tremurânde deschideai cutia poştală, dacă erai un fericit abonat (asta se întâmpla dacă mai aveai un prieten cu care să împarţi abonamentul) sau, dacă erai copil de nomenclaturist ori pur şi simplu de părinţi în stare să lase la toneta de ziare 10 lei în loc de 8,50, cât costa revista (sfânta şpagă să trăiască!), stăteai cu nasul lipit de fereastră până venea mami cu revista. Un întreg ritual începea. Mai întâi desfăceai cu furie folia de plastic să smulgi gadgetul, apoi, înainte de a o deschide, să o miroşi, să o lingi şi, în sfârşit, până a o citi din scoarţă-n scoarţă în limba franceză (toţi copiii din comunism învăţau franceză doar pentru a citi PIF-ul) trebuia să afli misterul gadgetului. Cum se meştereşte, cum funcţionează şi cum, dacă era un obie