După alegerile din 2004, atunci cînd i-a încredințat mandatul de prim-ministru dlui Călin Popescu Tăriceanu, dl Traian Băsescu a făcut-o sugerînd constituirea unei majorități parlamentare diferite de majoritatea constituită înainte de alegeri, pentru care exista un acord între unele partide. Cu o argumentație care ținea mai degrabă de teoria numerelor, guvernarea din 2004 a demarat pe temeiuri discutabile. Peste cîțiva ani, dl Traian Băsescu a refuzat să-i încredințeze mandatul de prim-ministru dlui Klaus Johannis, deși dînsul beneficia de suportul unei majorități parlamentare. Astfel de acțiuni venite din partea cuiva care se descria pe sine drept președinte-jucător au introdus un precedent îngrijorător în politica românească. Printr-o Ordonanță de Urgență care trece ICR sub tutela Senatului, dl prim-ministru Victor Ponta produce un act politic ce pare să răspundă acestui precedent. Ne displace faptul că singurele soluții pe care le identificăm (pluralul de aici se referă la spațiul general al culturii române) pentru a trata o problemă politică sînt cele care necesită schimbarea din mers a regulilor jocului. Acest principiu s-ar putea enunța astfel: „Dacă nu-mi convine cum sînt așezate piesele, schimbăm regulile, pînă cînd voi cîștiga eu“. Așa a jucat dl Băsescu, așa răspunde dl Ponta. Cred că societatea românească nu are decît de pierdut dacă tonul general al gîndirii evoluează astfel. România are nevoie de două sute de ani de stabilitate, cu aceeași Constituție, cu aceleași reguli și instituții, cu proceduri democratice bine rodate și cu un cult al actelor juste care să îngăduie acumulări și zidiri. Adică, tocmai acel cadru politic de care România nu a avut parte niciodată și despre a cărui ipotetică existență, dacă vorbești, poți fi suspectat de ironie. Dăunătoare mi se par schimbările regulilor din mers. Ce ar fi cel mai bine acum, dacă ICR-ul tot a fost t