„Problema de identitate a populismului vine din situarea sa problematică pe axa dreapta / stânga. Amestec de socialism revoluţionar şi conservatorism economic, el iese din tipare.“

Adesea invocat, în discursul mediatic, politic, economic, mai niciodată definit, termenul populism tinde a deveni o etichetă infamantă, fără acoperire ideologică. Şi asta în ciuda unei abundente literaturi de specialitate, cu peste 50 de ani de tradiţie. Obstacolul cu care s-au confruntat toţi cei ce au încercat să definească populismul îl constituie ambiguitatea acestuia. Margaret Canovan, în lucrarea sa Populism (New York & Londra, 1981), semnala deja această dificultate: „spectrul diversităţii în interiorul liberalismului sau al socialismului este mai redus decât cel dinăuntrul populismului. Motivul principal îl constituie faptul că utilizarea primilor doi termeni a fost stabilită în cea mai mare măsură de către aderenţi“.

Să fie naşterea ruşinoasă, din părinţi necunoscuţi, a unei noţiuni mutant, cu valenţe de raportare exclusiv negative şi incapabile să existe autonom, păcatul originar al populismului? Semantic, populismul forţează sinonimia cu demagogia. Această perspectivă ocultează însă o tradiţie politică şi intelectuală cu profunde ancorări în istoria culturală a ultimelor două secole.

Două sunt sursele populismului: narodnicii ruşi şi populiştii americani. Ambele curente au marcat ultimul sfert al secolului XIX.

Intelectuali slavofili, ortodoxişti, narodnicii exaltau tradiţia şi combăteau modernizarea şi occidentalizarea Rusiei. Sinteză între socialismul occidental şi obştea ţărănească ridicată la nivel de etalon al organizării politice, narodnicismul a teoretizat chiar avantajele înapoierii economice. Nikolai Cernîşevski găsea că „tradiţia proprietăţii comune asupra pământului va permite ţăranilor să dezvolte o producţie cooperatistă şi să înainteze