Eram un ţînc pe care taică-său abia îl dusese la primul meci de fotbal, cînd – tot cu tata – am văzut prima oară ce înseamnă limbaj într-o sală de-i zicea cinema. (E ceea ce azi critica evoluată numeşte foarte frumos „cine-limbă“!) Din tot filmul acela cu copii vagabonzi, nespălaţi, dar veseli şi răi, eu am reţinut titlul – Drumul vieţii – şi scena cînd omul mare şi bun îi strînge de pe stradă, le cere să-şi dezbrace zdrenţele, să treacă la controlul medical, poruncindu-i celui mai mic şi mai al dracului să scoată limba şi să spună, ca la doctor, aaaaa. Băieţelul scotea limba cu drag, încăpăţînare, obrăznicie şi supunere. Scena dura mult. Nu m-am aşteptat ca, mergînd la cinema, să mi se dea să văd limba unui băieţel, ca şi mine, îndelung filmată. De ce-l lăsa să scoată limba – gest de altfel urît în mica-mi antologie a binelui şi răului – şi-l mai ţinea aşa atîta vreme? Mozartian – adică geniul precoce în ale criticii de film –, am înţeles că Mustafa scoate cu atîta sîrg limba spre omul mare pentru ca acela, precum în Scufiţa Roşie, să-l cunoască mai bine, să-i vadă gîtul pînă la omuleţ şi de acolo mai departe, pînă în adînc, adică pînă în suflet. Explicaţie perfect valabilă, fiindcă de atunci, de cîte ori am scos limba la doctor, mi-a apărut în faţa ochilor închişi, pe cel mai secret ecran din cîte există, acela de sub pleoapele bine strînse, limba vagabondului numit Mustafa, imagine întotdeauna însoţită de un zvîcnet al întregii mele fiinţe, ca nenea doctorul să-mi pătrundă pe această cale bucală exact în suflet şi să-mi spună că sînt sănătos şi cu suflet frumos.
* * *
DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniLa 9 ani m-am dus la Cinema Nero şi am văzut un film cu Michèle Morgan. M-a dus Roza, o fată de la ţară, rătăcită din Sighetul Marmaţiei î
