RL a avut o poziţie cvasi-singulară în mass-media românească: a susţinut intervenţia NATO în Kosovo, acolo unde Slobodan Miloşevici pornise o acţiune de purificare etnică.

Rădăcinile conflictului din Kosovo se pierd în istorie. Istoricii albanezi insistă că acest teritoriu a fost locuit, încă din Antichitate, de triburile ilirilor, strămoşii albanezilor de azi. În Evul Mediu, aici s-au aşezat triburi slave, din care s-au individualizat sârbii, astfel că istoricii sârbi spun că zona Kosovo este leagănul naţiunii sârbeşti. Cu certitudine, în timpul Evului Mediu sârbii au reprezentat majoritatea populaţiei în regiunea Kosovo.

Însă la finalul războiului austro-turc, încheiat cu pacea de la Passarowitz din 1718, din Kosovo s-a produs un adevărat exod al sârbilor creştini, care colaboraseră cu austriecii în timpul războiului şi care se temeau de represiunile turcilor otomani. Un adevărat puhoi uman s-a revărsat spre nord, către regiunile care ieşeau de sub stăpânirea otomană şi treceau sub cea austriacă. În locul refugiaţilor sârbi, turcii au permis stabilirea în Kosovo a albanezilor, de religie islamică, ce erau consideraţi mult mai fideli turcilor. Din acel moment, au apărut tensiunile între sârbi şi albanezi, care au generat numeroase episoade violente în timpul primului război balcanic, dar şi în timpul primului război mondial şi al celui de-al doilea război mondial.

Pacea lui Tito

Tensiunile etnice au fost ţinute în frâu după instaurarea comunismului, în perioada în care mareşalul Tito a ţinut cu o mână de fier hăţurile Iugoslaviei. La sfârşitul anilor '60, însă, albanezii din Kosovo au început să ceară tot mai multe drepturi, astfel că, în anii '70, ei au obţinut crearea Universităţii din Priştina, dar şi a unui adevărat sistem de învăţământ în limba albaneză. Provinciile sârbeşti Voivodina şi Kosovo au primit o largă autonomie, f