Am renunţat demult să citesc elucubraţiile lui Cornel Nistorescu. Nu m-aş fi referit la distinsele sale forme de delir dacă unul din textele lui recente n-ar conţine un atac (al câtelea?) la adresa Institutului Cultural Român. Sursa: EVZ
Oricâte circumstanţe atenuante i-aş găsi (îmi închipui ce zdruncinături mintale i-o fi produs accidentul de pe Lascăr Catargiu din 2008), tot nu-mi explic ura durabilă faţă de această instituţie. Nu am decât o supoziţie: faptul că în denumirea ei se află şi cuvântul "cultural". Ştăbuleţul de la publicaţiile Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România a rămas, se vede, cu sechele pe viaţă: pentru el, cultura e o dihanie periculoasă, un duh necurat, un animal ucigaş, tentacular.
În mentalitatea comunistă, complotul şi trădarea erau ingrediente obligatorii. Pentru politrucii care li se închinau lui Lenin şi Stalin, orice fapt trebuia să aibă origini clare, evoluţii controlate şi efecte precise. La fel gândeşte Nistorescu: pentru că în anul 2006 un jurnalist cultural spaniol a beneficiat de o bursă în România, în cadrul unui program menit să faciliteze "contactul cu fenomenul cultural românesc şi cu jurnaliştii de profil din România", omul cu BMW-ul pune eroic ştampila conspiraţiei şi a trădării de ţară: ICR-ul se ocupă de recrutarea de spioni şi de agenţi de influenţă!
Nistorescu a ajuns la această irefutabilă concluzie constatând un fapt simplu: şi anume, că în timpul vizitei buclucaşe a lui Ponta la Bruxelles, un jurnalist de la "El Pais" i-a pus o întrebare care, de altfel, flutura pe buzele tuturor: dacă a plagiat şi dacă va demisiona în caz că plagiatul va fi dovedit. Dacă pentru a pune o astfel de întrebare e nevoie să fii spion băsescian, înseamnă că nebunia a ajuns la apogeu. Pentru mentalitatea bolşevică, nu există însă lucruri petrecute la întâmplare.
Inutil să le spui nis
