Da, precum în frumoasele noastre basme, Traian Băsescu s-a născut președinte dintr-o lacrimă. Cea pe care a vărsat-o pe umărul lui ”Dragă Stolo”, într-un moment ale cărui cauze reale au rămas, dincolo de speculații, necunoscute opiniei publice. De ce s-a retras Theodor Stolojan (cine și ce l-a determinat) din cursa președințială rămâne un mister a cărui explicație de genul ”Băsescu avea mai multe șanse” nu prea stă în picioare. Pe de o parte, șansele nu se schimbă de la o săptămână la alta, pe de altă parte, e pur speculativă ideea că Băsescu a ”tras în sus” Alianța D.A. – și nu invers – în condițiile în care, în primul tur, între scorul înregistrat de Băsescu și cel al Alianței D.A. nu a existat o diferență semnificativă. Strict ca opinie personală, consider că, în 2004 (fără a neglija aportul substanțial adus de Băsescu și PD), principalul motor al Alianței D.A. a fost PNL, ca alternativă de dreapta la guvernarea autoritară de stânga Năstase-Iliescu, în condițiile în care PD era departe de a fi perceput public ca o formațiune de dreapta).

Misterul shift-ului care l-a propulsat pe Traian Băsescu în prim-plan nu a fost singurul moment controversat al originii puterii acestuia. A urmat desemnarea premierului și formarea majorității guvernamentale, la limita constituționalității, ba chiar cu un picioruș pe dinafară, ținând cont că formațiunea care câștigase alegerile era Uniunea Națională PSD + PUR, cu 37%, față de Alianța D.A., care obținuse 31%. Diferența a fost dată însă de faptul că, în acel moment, România nu era membră a UE, pentru a fi ”trasă de urechi” de Comisia Europeană (oricum, Năstase și, în special, Iliescu nu erau niște persoane prea simpatice în Vest), iar pe plan național trend-ul la nivelul opiniei publice vizibile (prin mass-media) era evident pentru o schimbare, astfel că nu s-a mai ajuns la disecarea în 4×4 ale fiecărui articol și cuvânt